Cum ești, cu adevărat azi?

Astăzi m-am plimbat din nou pe plajă.

Valurile erau, ca întotdeauna, acolo,mari, albe și reci. Se spărgeau în fața mea,iar eu am rămas acolo, ascultând doar zgomotul lor și al păsărilor.

Și, pentru o clipă, m-am simțit fericită.Nu o fericire mare. Nu ceva spectaculos.

Doar o clipă în care am simțit că sunt bine.

Și atunci m-am oprit.

Am privit în jur și mi-am dat seama că, pentru prima dată după mult timp, albul valurilor nu mă mai speria.

Cu doi ani în urmă, pe aceeași plajă,.....era cu totul altfel.

Priveam valurile și, odată cu ele, venea peste mine o tristețe uriașă. O apăsare pe care nu știam să o explic. Mă uitam la acel alb și simțeam că mă înghite.

Atunci nu înțelegeam de ce.Astăzi cred că pot  înțelege.

Trecusem printr-un divorț și lumea pe care o știam se spulberase.Nu se spulberase într-un singur loc.Se făcuse bucăți mici și se împrăștiase peste tot la picorele mele si în jurul meu.

Iar eu nu mai știam de unde să încep sa le repun la loc...

Ce să adun mai întâi?

Ce să salvez?

Ce mai putea fi salvat?

Rămăsesem eu,cu mainele pe langa mine inerte,neputincioasa,sentiment care ma sugruma pana la lesin.Neputincioasa...

Și albul.

Albul acela era și în mine.

Era peste tot.

Ca o mare nesfârșită, fără margini, în care nu se mișca nimic.

Nu se auzea nicio voce.

Nicio urmă de viață.

Doar liniște.

Și liniștea aceea durea.

Așa că am fugit.

Am fugit zi și noapte.

Am fugit de gol, de nemișcare, de albul acela nesfârșit în care nu găseam niciun loc de care să mă pot agăța.

Am tot fugit.

Până într-o zi când am obosit.

Nu pentru că găsisem o soluție.

Nu pentru că venise cineva să mă salveze.

Și nici pentru că devenisem, dintr-odată, puternică.

Am obosit pur și simplu.

Am obosit să plâng.

Am obosit să fug.

Am obosit să mă tem.

Și m-am oprit.

Am rămas acolo, în albul nesfârșit al lumii mele pentru ca nu aveam unde sa ma duc.

Și, pentru prima dată, am putut să-l privesc.,caci era peste tot,ma inghitea,ma sugruma,eram alb,respiram alb.

Si intr-o dimineata alba .prea alba ,am înțeles.

Lumea aceea albă era lumea mea,a mea,de mine fugeam....

Lumea mea era înghețată.

Complet înghețată.

Și poate că cel mai tare m-a durut să înțeleg că oriunde aș fi fugit, mă luam pe mine cu mine.Fugeam din alb in alb fara margini si fara contur...

Nu aveam unde să fug de mine.Și totuși, am mai fugit o dată.....Da,inca o data...

Pentru că uneori înțelegi ceva,cumva , insa mintea ta  încă nu știe ce să facă cu acel adevăr.

Așa că am continuat să fug.Si am fugit in tot ce stiam sa fac ca sa nu simt.Orice..

Până când, într-o zi, am făcut singurul lucru pe care nu îl făcusem până atunci.

Am lăsat totul să fie.

Tristețea.

Golul.

Frica.

Singurătatea.

Le-am lăsat să stea în mine.Mi-am gasit prietene chiar la mine acasa..

Nu le-am mai împins.

Nu le-am mai alungat.

Nu am mai încercat să mă prefac că sunt bine.

Și, încet, ceva a început să se schimbe.

Albul a început să se topească.

Puțin câte puțin.

Iar sub alb  am găsit tristețea.

O tristețe adâncă care stia sa cante despre toamna ,despre iarna.

Și atunci mi-am dat seama că  nu știam cine sunt.

M-am întrebat:

Cum am ajuns aici?

De ce nu sunt fericită?

Cine sunt eu acum?

Întrebările au venit una după alta.

Și într-o zi am acceptat un lucru pe care mult timp nu am vrut să-l accept.

Eram tristă,singura ,in depresie ,in plina iarna 

Eram deprimată.

Și am încetat să mă mai lupt cu asta.

Poate că de acolo a început schimbarea.

Pentru că tristețea, pe care o vedeam ca pe un dușman, a început încet să-mi devină prietenă.

Atunci am înțeles că există anotimpuri.

Există anotimpuri în care nu putem face primăvară cu forța.

Există ierni în care tot ce putem face este să rămânem.

Să rămânem în frig.

Să ne ținem de noi înșine atunci când nu vedem încă nimic.

Un copac nu se grăbește să înflorească iarna.

Își duce rădăcinile mai adânc în pământ.

Și, fără ca nimeni să vadă, se pregătește pentru primăvară.

Poate că și eu am avut nevoie de o astfel de iarnă.

Nu ca să rămân acolo.

Ci ca să mă pot întoarce la mine.

Să mă regăsesc.

Să mă reconstruiesc.

Să fac din mine, din nou, un loc în care să pot trăi.

Astăzi, pe plajă, am privit din nou valurile albe.

Și am înțeles că nu mai sunt un motiv să fug.

Albul acela nu mai este imaginea golului din mine.

Astăzi, pentru mine, valurile sunt doar valuri.

Albe.

Mari.

Vii.

Și, după mult timp, am putut să stau lângă ele cu mine.Fără să fug.

Pentru că am înțeles că fuga nu este o ieșire.

Și poate că nici nu trebuie să găsesc toate răspunsurile.

Poate că trebuie doar să am curajul să mă opresc.

Să mă uit la mine.

Și să mă întreb, cu adevărat:

 Tu cum ești azi?

Iar dacă răspund sincer?

Mă simt ca dracu.