Cand traiesti…

 

A fost noaptea aceea lungă.

Și zilele acelea mute, în care o forță albă, ca o mână invizibilă și rece, mă apăsa pe piept și-mi spunea că nu mai are rost.

Că e prea mult.

Că eu nu mai pot.

Că totul s-a terminat fără să se fi spus vreodată pe bune „sfârșit”.

Era o voce care nu țipa.

Șoptea.

Calm, dar letal.

O voce care-mi spunea să nu mă mișc.

Să stau acolo, pe patul ăla cu așternuturile mototolite, cu gândurile încolăcite ca niște sârme în jurul gâtului.

Să nu respir.

Să nu exist prea tare.

Să nu fac nimic. „Stai. Taci. Vindecă-te.”

Asta îmi spunea.

Dar cum să mă vindec când viața îmi bătea în ușă în forma unor facturi neplătite și a două perechi de ochi de copii care cereau povești și supă? Multă supă.

În fiecare zi.

Copiii aveau nevoie de o mamă funcțională, dar eu eram o fantomă ambulantă.

Mergeam pe străzi ca o umbrelă stricată, fără spițe, dusă de vânt, ținându-mă de fustele mele viu colorate ca de niște amulete.

Ca și cum, dacă port culoare pe mine, poate prind și în suflet.

Ca și cum, dacă zâmbesc în timp ce spun că totul va fi bine, poate mă conving și pe mine.

Jucam roluri.

Rosteam discursuri în fața oglinzii, ca un soldat în pragul unei noi bătălii.

Aveam nevoie să cred în ele.

Aveam nevoie să mă mint.

Pentru ei.

Pentru mine.

Pentru ca viața să nu mă înghită cu totul.

Dar cel mai mult... cel mai mult aveam nevoie de un umăr pe care să plâng.

Sau de un număr de telefon pe care să-l sun când mă prăbușeam în baie cu genunchii strânși la piept, și apa curgând peste suspine, ca să nu se audă.

Dar astea erau luxuri.

Eu abia aveam bani de factura la lumină.

Și, uneori, nici pentru aia.

Așa că m-am ridicat.

Nu pentru că am fost puternică.

Ci pentru că nu aveam încotro.

Pentru că supa trebuia fiartă, poveștile spuse, și ochii copiilor trebuiau să vadă că mama e acolo.

Nu perfectă.

Dar prezentă.

Și poate că uneori, prezența e forma cea mai curată a iubirii.

Și doare.

Doare și azi, după doi ani.

După doi ani în care m-am împiedicat de mine, de străzi, de scări, de zile care nu se mai terminau, de nopți care nu începeau niciodată cu adevărat.

M-am dus înainte cu pași strâmbați, împleticiți, ca o păpușă rămasă fără sfori, ținută în viață doar de instinctul de a merge.

Și știi de ce doare?

Nu pentru ce ai făcut.

Ci pentru că eu nu am înțeles.

Eu, care înțeleg orice dacă mi se explică în termeni reali.

Logici.

Clari.

Dacă îmi desenezi, dacă-mi dai cuvintele corecte, pot să mă vindec. Pot să accept.

Dar explicația... explicația pe care am așteptat-o cu dinții încleștați și inima prăbușită... a trebuit să o cer de la mine.

De ce, dracu, nu te-ai oprit?

De ce ai alunecat în povestea asta cu ochii deschiși, ca și cum ar fi fost un vis pe care nu voiai să-l înfrunți?

De ce ai permis?

De ce ți-ai trădat iubirea, și pe mine, și mai ales pe ei?

De ce ai renunțat?

De ce?

Știu acum — e doar o întrebare compulsivă a minții, un cerc care nu se închide niciodată, o buclă care sapă și sapă, căutând o logică într-un haos pe care nu l-am creat eu, dar în care am fost aruncată.

Știu că nu o să primesc răspunsul ăla niciodată.

Că poate nici tu nu-l ai.

Dar întrebarea stă acolo, ca o ușă trântită în mijlocul sufletului.

Și în spatele ei e neiertarea.

Nu pentru tine — ci pentru mine.

Pentru că am fost oarbă.

Pentru că m-am mințit.

Pentru că nu am știut să mă opresc înainte să doară așa.

Pentru că i-am lăsat pe copiii mei cu un tată care nu mai vrea să fie tată.

Cu un „tata” de ocazie.

De weekenduri rare și promisiuni pe jumătate.

Și poate că nu există lecție în asta.

Poate că e doar un gol.

Un adevăr sec, amar, care se așază ca o piatră pe piept: ai mei copii nu au un tată care să-și dorească să fie acolo.

Și eu...

eu nu am avut un bărbat care să știe cum se iubește fără să distrugă totul în jur.

Dar, chiar și așa, am rămas.

Cu ei.

Cu mine.

Cu rana.

Și cu întrebarea.

Și ăsta e începutul răspunsului.

 

 

Sesiunea de marti

 

Am lăsat geanta jos, pe fotoliul de lângă ușă, și m-am așezat în colțul canapelei, ca de obicei — cu genunchii lipiți și degetele înnodate în poală.

Ea m-a privit peste rame, calmă, tăcută.

Nu grăbea niciodată începutul.

-Mi-am amintit de un test, de la școală, i-am spus, fără introducere.

-Un test psihologic.

-Ne-au arătat mai multe case și ne-au pus să alegem una.

-Eu am ales-o pe aia veche, dărăpănată.

-Tencuiala căzută, gardul rupt, dar cu ceva în ea... ceva care putea fi frumos.

Ea a dat ușor din cap, așteptând să continui. 

-Așa fac cu tot. 

-Cu hainele, cu oamenii, cu iubirile. 

-Aleg ce nu vrea nimeni. 

-Ce pare stricat. 

-Dar care are potențial. 

-Mereu potențialul...

-Niciodată prezentul.

-De ce crezi că faci asta? a întrebat blând, fără să mă întrerupă.

Am lăsat privirea în jos, pe marginea puloverului pe care îl purtam a cincea zi la rând. Mi-am ales cuvintele ca pe niște ace: cu grijă, dar știind că tot vor înțepa. -

-Pentru că așa am văzut la mama. 

-Ea nu primea niciodată ceva întreg. 

-Nici iubire, nici viață, nici haine. 

-Se mulțumea cu ce rămânea. 

-Și ce n-am acceptat la ea... m-a crescut pe mine.

Ea a notat ceva. Sau poate doar s-a jucat cu pixul. N-am mai știut. 

-Și atunci când alegi ceva întreg… ce simți?

Am zâmbit, dar a fost un zâmbet scurt, amar. -

Că nu e pentru mine. 

-Că e greșit. 

-Că nu-l merit.

-Că nu știu ce să fac cu el.

Tăcere. Nu tăcerea stânjenitoare, ci aia care apasă pe piept. Apoi am adăugat, mai încet:

-Dar mă obosește să tot repar.

-Mă simt ca un zugrav plin de vopsea care nu mai știe de unde a început.

-Și am obosit să tot văd 'ce-ar putea fi'. -

-Vreau, pentru o dată, să aleg ceva care e deja întreg.

-Nu perfect.

-Doar... suficient.

-Poate e timpul,”a spus ea. 

-Poate ai învățat deja lecția până la capăt.

-Și poți alege altfel acum.

-M-am uitat la ea. Nu ca să-mi confirme. Ci ca să îmi dau voie să cred că poate are dreptate. 

-Și dacă nu știu cum?

-Începem cu o casă.

-O imagine nouă. 

-Una care nu are nevoie să o salvezi.

- Una care doar... te așteaptă să intri.

Mi-am închis ochii un moment și am respirat. Adânc. Pentru prima oară după multe zile. Poate chiar o pot alege.......

 

“When You’re Alive…” – English

 

It was that long night.

And those mute days, when a white force — like a cold, invisible hand — pressed against my chest and whispered that it was all pointless.
That it was too much.
That I couldn't go on.
That everything had ended without anyone ever really saying “The End.”

It was a voice that didn’t scream.
It whispered.
Calm, but lethal.
A voice that told me not to move.
To lie still on that bed with the crumpled sheets and thoughts tangled like wire around my neck.
To not breathe.
To not exist too loudly.
To do nothing.

Be still. Be quiet. Heal.
That’s what it said.

But how was I supposed to heal when life knocked on the door in the form of unpaid bills and two pairs of children’s eyes asking for bedtime stories and soup?
Lots of soup. Every day.

The kids needed a functional mother.
But I was a walking ghost.
I drifted through the streets like a broken umbrella without spokes, dragged by the wind, clutching my brightly colored skirts like talismans.
As if wearing color on the outside could catch some on the inside too.
As if smiling while saying “everything will be okay” could eventually convince even me.

I was performing.
Rehearsing speeches in the mirror like a soldier on the eve of battle.
I needed to believe them.
I needed to lie to myself.

For them.
For me.
So life wouldn’t swallow me whole.

But more than anything… I needed a shoulder to cry on.
Or a phone number I could call when I collapsed on the bathroom floor, knees tucked to my chest, the water running to muffle the sobs.
But those were luxuries.
I could barely pay the electricity bill.
Sometimes, not even that.

So I got up.
Not because I was strong.
But because I had no choice.
Because soup had to be cooked, stories told, and little eyes needed to see that Mom was still there.

Not perfect.
But present.

And maybe, sometimes, presence is the purest form of love.

---

And it still hurts.
It still hurts — two years later.

Two years of stumbling over myself, over streets, stairs, days that wouldn’t end, and nights that never truly began.
I kept going with broken steps, like a puppet whose strings had snapped, moved forward only by the instinct to survive.

And you know why it hurts?
Not because of what you did.
But because I didn’t understand.

Me — the one who understands everything if it’s explained in real, logical, clear terms.
If you draw it for me, if you give me the right words, I can heal. I can accept.
But the explanation — the one I waited for with clenched teeth and a broken heart — I had to beg for from myself.

Why the hell didn’t you stop?
Why did you slip into this story with open eyes, like it was a dream you refused to face?
Why did you allow it?
Why did you betray love, and me, and especially them?
Why did you give up? Why?

Now I know — it’s just a compulsive question from a mind that loops endlessly, digging for logic in a chaos I didn’t create… but was thrown into.
I know I’ll never get that answer.
Maybe you don’t even have it.

But the question still lingers, like a door slammed shut in the middle of my soul.
And behind that door is unforgiveness.
Not for you — but for me.

For being blind.
For lying to myself.
For not stopping before it hurt this much.
For leaving my children with a father who no longer wants to be one.
A weekend dad. A maybe dad. A promise-never-kept dad.

And maybe there’s no lesson in this.
Maybe it’s just an empty truth that sits like a rock on my chest:
My children don’t have a father who wants to be there.
And I... I didn’t have a man who knew how to love without destroying everything around him.

But still, I stayed.
With them.
With myself.
With the wound.
And with the question.

And that… that’s the beginning of the answer.

---

Tuesday’s Session

 

I dropped my bag on the chair by the door and sat in my usual corner of the couch — knees together, fingers knotted in my lap.

She looked at me over her glasses, calm, silent.

She never rushed the beginning.

– I remembered a school test,

-I said, without any introduction.
– A psychological test.

They showed us pictures of houses and told us to pick one. I chose the old one. Run-down. Crumbling plaster. Broken fence. But something about it… felt like it could be beautiful.

She nodded gently, waiting for me to continue.

– I do that with everything. Clothes. People. Love. I choose what no one else wants. What seems broken. But has potential. Always potential... Never the present.

– Why do you think you do that?”she asked, softly, without interrupting.

I lowered my gaze, to the edge of the sweater I’d worn five days in a row.
I chose my words like needles — carefully, knowing they'd still sting.

– Because that’s what I saw in my mother. She never received anything whole.

-Not love.

-Not life.

-Not clothes. She settled for what was left.
And what I never accepted in her… ended up raising me.

She wrote something down. Or maybe just played with her pen.
I couldn’t tell anymore.

– And when you choose something whole... how does it feel?

I smiled. But it was a short, bitter smile.

– Like it’s not for me.

-Like it’s wrong. Like I don’t deserve it.

-Like I wouldn’t know what to do with it.

Silence.
Not the awkward kind. The kind that presses on your chest.

Then I added, more quietly:

– “But I’m tired of fixing.
-I feel like a painter covered in dried paint who doesn’t remember where the wall even began.
-And I’m tired of seeing only what could be.
-Just once, I want to choose something that’s already whole.
-Not perfect.
-Just… enough.

– Maybe it’s time,she said.
– “Maybe you’ve already learned the whole lesson. And you can choose differently now.

I looked at her. Not to be sure.
But to give myself permission to believe she might be right.

– And if I don’t know how?

– We’ll start with a house.

-A new image.

-One that doesn’t need you to fix it.

-One that just… waits for you to walk in.

I closed my eyes for a moment and breathed.

Deeply.
For the first time in days.

Maybe I really can choose it.......